Sticletele, de Donna Tartt – Recenzie

Demonstrând că tipul de roman caracteristic lui Dickens este încă viu, Donna Tartt propune cititorilor ei, prin Sticletele, o poveste briliantă, cu personaje memorabile, scrisă extrem de bine și foarte plăcută, ca lectură, performanță pentru care a și primit premiul Pulitzer pentru Ficțiune, în anul 2014.

Având timp de 12 ani drept inspirație o copie a picturii lui Fabritius ce înfățișa un sticlete, autoarea a reușit să transmită prin cel de-al treilea roman al său un adevăr universal, dincolo de semnificația cuvintelor folosite, venind pe podium cu o filosofie a vieții, o scrisoare de dragoste adresată artei și, în fine, o formă literară a picturii-muză.

Cât despre conținutul operei, nu mă pot decide dacă aș cataloga cele aproximativ 600 de pagini prime ca fiind captivante ori emoționante. Cred că mai degrabă un amalgam între cele două. Cu aceste calități ale scriiturii e de înțeles că expozițiunea și intriga firului narativ au fost mai mult decât captivante. Întâlnim, pentru început, un puști din bine-cunoscutul oraș New York în vârstă de numai 13 ani, având doi părinți făcând parte din categorii antagonice: primul, mama, care a avut grijă de el în adevăratul sens al cuvântului, partea pozitivă a acestui „cuplu” și partea negativă, tatăl, un ticălos alcoolic care și-a abandonat fiul. Evenimentele încep când, după ce mama explică ce anume îi place la pictura cu sticletele în fața căreia se aflau, o bombă explodează în muzeu. Înainte de-a afla ceva de soarta mamei sale, Theo ascultă dorința înainte de moarte a unui negustor de antichități, care se întâmpla să fie acolo cu nepoata lui, Pippa.

Entuziasmul băiatului că în curând se va reuni cu mama de care nu mai știa nimic a fost curând curmat de adevărul crunt, fiind nevoit să se lupte pentru a evita asistența maternală. Ajunge în compania unui prieten împreună cu care fusese ținta unor probleme atunci când au sărit peste un curs. Încă afectat de pierderea suferită, Theo ajunge, totuși, la magazinul unde negustorul de antichități îl rugase să ajungă, spre a livra un obiect personal. Aici îi întâlnește pe Hobie și pe Pippa, pe care o cunoscuse la muzeu. Curând, Theo se regăsește la periferia Las Vegas-ului, unde întâlnește un nou prieten, împreună cu care pornește într-o aventură care face pe oricine să dea paginile pe nerăsuflate.

Dintre temele care compun romanul, frumusețea, iubirea, lupta dintre Bine și Rău sunt doar câteva dintre cele mai importante și deși volumul de pagini e mare și dens, închegarea acestora nu e deloc plictisitoare, ba chiar dimpotrivă. Munca de un deceniu a Donnei Tartt se vede în fiecare pasaj, mai cu seamă în cele descriptive, care te duc cu gândul la trecut, la meditație și nostalgia lucrurilor frumoase care-și pierd din valoare prin uitare și acest citat descrie extrem de fidel și subiectiv gândurile scriitoarei: „Nu există «nivele raționale» pentru nimic din ceea ce-mi pasă”.

Atenția la detalii când vine vorba de haine, mobilă, lumini creionează o lume ficțională mai concretă decât cea a realității, pe care o experimentăm, noi, oamenii. Povestea se rezumă, de fapt, la modul în care băiatul învață ce-a vrut să-i spună mama în muzeu, încet și din păcate, nu fără suferință. Tema copilului abandonat nu se concretizează în lipsa efectivă a mamei, ci în efectele pe care le are această situație asupra tânărului în devenire și anume, a fi orfan de emoțiile părintelui.

Am ajuns la concluzia că cea mai importantă lecție pe care autoarea vrea s-o transmită publicului este diferența dintre două tipuri de vindecare: prin frumos și prin confort. Care dintre ele este mai benefică? Vă las pe voi, cititorilor, să decideți.

Acord acestui roman nota 4 / 5, poate fiindcă nu am reușit să mă apropii atât de mult de personajul central. Am simțit acea imagine pretențioasă și lăudăroasă, a sinelui ce caracterizează locuitorul tipic al New York-ului, acel „uită-te la mine” care te ignoră de îndată ce privirea îți este îndreptată spre cel care te îndeamnă să-l privești. O lucrare realistă, cu multe subtilități, care se folosește totuși de stereotipuri, așa cum este tipul personajului Boris.

O așez cu foarte mare ușurință, ca nivel, alături de „Să ucizi o pasăre cântătoare”, de Harper Lee. Alături de un protagonist care fuge spre sau de ceva, la propriu sau la figurat, pe tot parcursul acțiunii, cu siguranță e o șansă foarte mică că amatorii acestui tip de istorisire să nu se lase cuprinși de parcursul tuturor elementelor care fac din Sticletele un adevărat trofeu al literaturii moderne.

Autor: DONNA TARTT

Categoria: Literatura Universala

Data aparitie: 19.05.2015

Editura: LITERA

Format: 11×18

Nr. pagini: 1120

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

DYR Online - Directorul tau web cu transfer de page rank